Dislexia este o tulburare specifică de învățare cauzată de probleme neurocognitive de identificare a sunetelor (procesare fonoligică) și corespondenței dintre litere și cuvinte (decodare). Astfel copilul are mari dificultăți în deprinderea achizițiilor de citit conform vârstei și nivelului de educație. Dislexia face parte din tulburările de învățare (TSI) alături de discalculie și disgrafie și tulburările se asociază frecvent.

Preșcolarul cu dislexie poate manifesta dezinteres pentru jocurile cu rime sau cuvinte ce se repetă, are un limbaj dezvoltat sub nivelul vârstei, are dificultăți în a-și aminti sau recunoaște literele atunci când își scrie numele, silabisește cu efort, face cu greu conexiunea între sunete și litere.

Școlarul mic realizează cu dificultate corespondența dintre litere și sunete. În consecință copiilor dislexici le este greu să citească cursiv. Chiar și atunci când se străduiesc și exersează cititul este lent și incorect.

Copiii de vârstă școlară medie, atunci când citesc cuvinte mai lungi omit sunete sau silabe. Spre exemplu pot spune 'conforbil' în loc de 'confortabil'. Încurcă literele și sunetele asemănătoare precum b și d sau m și n. Ei citesc prima parte a cuvântului și apoi încearcă să ghicească. Deoarece copilul este conștient de propriile dificultăți el poate dezvolta o teama de eșec, socială și poate refuza să meargă la școală sau să participe în activități care implică cititul cu voce tare.

La adolescenți aceste probleme cu decodarea textului nu se mai observă cu ușurință pentru că ei au dezvoltat mecanisme compensatorii. Cititul rămâne lent și greoi și înțelegerea textelor aduce probleme ceea ce îi pune în dificultate în a face față cerințelor școlare comparativ cu elevii neurotipici.

Pentru psihodiagnosticarea dislexie evaluare presupune: testarea abilităților școlare cu teste standardizate, stabilirea nivelului de inteligență (QI), evaluarea neurocognitivă cu probe sensibile la a depista deficitele cognitive care stau la baza tulburările de învățare, evaluarea comportamentală și emoțională. Împreună acestea stabilesc dacă dificultățile observate de către părinți sau cadrele școlare sunt datorate mecanismelor neurocognitive implicate în dislexie și nu sunt mai bine explicate de alte cauze.